Mai ţineţi minte anul 1996? Eu nu prea. Cel puţin, nu ţin minte să fi jucat
altceva în afara de ping-pong. Dar sunt sigur că eram prin scoala şi n-aveam
calculator, altfel nu o terminam. Scoala adică. Alţii, însă, aveau. Nişte
parveniţi, bandiţi, hoţi şi escroci internaţionali! Aşa zicea bunică-mea,
Dumnezeu s-o odihnească. Altfel de unde atâţia bani? Chiar... Şi uite aşa, în
loc să-mi prăjesc „lentilele” în faţa monitorului, am preferat, de voie, de
nevoie, escapadele prin pădurea din spatele scolii, atras de natură .
În anul următor însă, blegul am pus mâna pe un PlayStation şi s-a dus totul
naibii. Dar ce mai conta, pentru că eu, numai eu, descoperisem Tomb Raider. Şi
cum să nu uiţi de teme, ping-pong şi antene (altfel nu rimează) satelit, când în
faţa ochilor aveam de toate - grafică 3D nemaipomenită pentru acea vreme,
puzzle-uri provocatoare, plarforming cât cuprinde prin cele mai exotice locaţii
ever, o fata care trage cu două pistoale în acelaşi timp şi o tonă de distracţie. Era
nou, complet diferit de orice altceva şi, aşa cum se întâmplă cu toate ţigările
bune de pe urma cărora te poţi alege cu o frumuseţe de gaură neagră în plămâni
dacă nu te laşi de obiceiul ăsta prost, a creat dependenţă. Dar am trecut şi
peste asta; am rămas cu ţigările.
Acum, uitându-mă în urmă, realizez că 1996 a fost un an bun pentru Lara Croft,
iar în ’97 i-a mers la fel de bine. Succesul imens şi criticile favorabile pe
care le-a primit din toate direcţiile au transformat-o în legendă, determinând
apoi apariţia inevitabilă a continuărilor, dar, din păcate pentru nurii zurlii
ai Larei, jocurile care i-au urmat primului sequel n-au reuşit să se apropie de
standardele pe care le-a impus originalul, ba dimpotrivă, franciza a continuat
să se ducă de râpă până în 2006, când a încăput pe mâinile făuritorilor de la
Crystal Dynamics, şi astfel s-a născut Tomb Raider: Legend.
Back to the roots
Fără îndoială, Tomb Raider: Legend a salvat seria de la înec, Crystal Dynamics
reuşind să actualizeze întreaga experienţă prin îmbunătăţirea schemei de control
şi îmbogăţirea repertoriului de acrobaţii, iar Anniversary nu se lasă cu nimic
mai prejos. Mai mult, Anniversary se vrea a fi o reeditare a
game-ului original, marcând şi sărbătorind 10 ani de la apariţia primului
joc din serie. De apreciat că în ciuda faptului că se bazează pe un titlu lansat
cu mult timp în urmă, Anniversary are un farmec aparte, ce-i determină pe
nostalgici să retrăiască aventurile Larei cu aceeaşi plăcere, iar dacă nu l-aţi
încercat niciodată, merită să puneţi mâna pe el, pentru că noua versiune nu este
doar mai bună decât originalul, dar reprezintă introducerea perfectă în
universul Tomb Raider pentru orice incepator.
Fundalul este acelaşi, ceea ce înseamnă că Lara este exact acolo unde am lăsat-o
în urmă cu peste 10 ani, scotocind prin locaţii familiare precum Peru, Grecia şi
Egipt, încercând să descopere Vlăstarul (Scion) Atlantisului. Dar asta nu
înseamnă că Anniversary copiază cu nesimţire detaliile originale, deoarece nimic
nu se repetă în mod făţiş, Crystal Dynamics dovedind că a folosit originalul mai
degrabă pe post de şablon, crescând proporţiile, cosmetizându-l, complicând
puzzle-urile, îmbunătăţind gameplay-ul şi adăugând un plus de imersivitate.
Contribuţia cea mai mare o are, bineînţeles, Lara, căreia şedinţele de fitness
şi trasul de fiare i-au prins cum nu se poate mai bine: arată excelent, este mai
flexibilă ca niciodată, iar cu ajutorul noilor şi dificilelor acrobaţii la bară,
reuşeşte să arunce originalul într-un con de umbră. Şi bine face. Dacă aţi pus
mâna pe Legend, aflaţi de la mandea că Anniversary se comportă aproape identic
din punct de vedere al gameplay-ului – salturi de la o bârnă la alta, căţăratul
pe pereţi, balansări pe funie de-a lungul pereţilor, cafturi în slow motion,
tumbe şi multă, foarte multă echilibristică. Însă Lara are şi ea limitele ei,
paşii sau salturile executate aiurea aruncând-o, fără drept de apel, direct în
braţele unui râu de lavă sau pe fundul unei prăpastii (presupunând că atârnă
deasupra unui astfel de hău). Noroc cu checkpoint-urile mai dese, că de nu, nu
ştiu cum îl terminam în douăzeci de ore (adunând şi goana după artefacte),
Anniversary fiind mai dificil decât oricare joc din serie. Şi nu datorită unui
anumit puzzle din penultimul nivel, pe care am fost nevoit să-l execut într-un
anumit interval de timp pentru a evita o moarte oribilă, cât mai ales datorită
drăcoveniilor înaripate care mi-au facut capul calendar aruncând cu mingi de foc
după mine. Toate astea se întâmplau în timp ce făceam echilibristică pe o
platformă retractabilă, bineînţeles, la cincizeci de metri deasupra unui ceaun
cu lavă. Până la urmă, lichidarea lor s-a dovedit a fi mult mai uşoară decât
puzzle-ul în sine, în compania căruia am petrecut aproape o oră din joc.
Credeţi-mă că se putea şi mai rău.
Gun and run
Lara îşi vântură armele de la cingătoare în felul ei caracteristic, folosind un
interesant sistem de fixare a ţintei, ce-i oferă şansa să atingă punctele
sensibile ale adversarilor dintr-un singur foc în timp ce execută figuri de
balet. Dar sunt mult mai multe de făcut în Tomb Raider: Anniversary ( partea de
pac-pac ocupând, spre deosebire de Legend, mult mai puţin timp de
joc), cum ar
fi rezolvarea unor puzzle-uri de proporţii gigantice, ce pot solicita talentele
acrobatice Larei la maximum. Puzzle-urile sunt suficient de dificile pentru a
pune rotiţele de la mansardă în mişcare, însă adevărata provocare o constituie
modul în care trebuie să folosim repertoriul de acrobaţii, escaladând pereţii,
balansându-ne şi evitând capcane periculoase, pentru a descoperi tot felul de
chei ce deschid uşi către zone mai vaste şi, implicit, puzzle-uri mai
complicate. Exact ceea ce au aşteptat fanii de la Tomb Raider vreme de zece ani.
Bestiile din Anniversary nu sunt atât de multe, însă lighioanele de sfârşit de
nivel sunt mari, rezistente şi deosebit de periculoase dacă nu le descoperi în
timp util punctele sensibile. Dintre piticanii se disting şobolanii şi liliecii,
„insecte sâcâitoare” ce nu reuşesc să-i pună prea multe beţe-n roate Larei,
afacerea complicându-se însă odată cu apariţia crocodililor, lupilor, urşilor,
gorilelor sau a „pachetului” de creaturilor mitice, prezente la datorie sub
forma unor centauri, mumii şi alte ciudăţenii extrase din mitologia greacă,
respectiv din cea a egiptului antic. Singura chestiune care m-a deranjat la
capitolul gameplay a reprezentat-o poziţionarea defectuasă a camerei în câteva
momente importante, împiedicând depistarea cu uşurinţă a punctelor de reper. În
rest, toate bune şi frumoase, nonlinearitatea unor misiuni, complexitatea
puzzle-urilor şi doza de răbdare cu care ar trebui să vă înarmaţi înainte de a
răscoli trecutul prin Tomb Raider: Anniversary.
Legenda a redevenit legendă
Per total, Anniversary este un joc mai mult decât reuşit, o experienţă plăcută
pentru nostalgici şi n00bi deopotrivă, cărora Crystal Dynamics le-a pus pe tavă
un teren de joacă impresionant, mai ales din punct de vedere vizual. Şi ce este
mai important, Lara Croft se dezlănţuie în voie fără a avea nevoie de cerinţe
mari de sistem, în condiţiile în care jocul arată şi rulează excelent pe sisteme
mai puţin performante . Tomb Raider: Anniversary a luat tot ceea e a dat mai bun
Legends din el pentru a revitaliza franciza şi a dus-o la un nou nivel, oferind
distracţie, acţiune, puzzle-uri cât cuprinde, platforming ca la carte şi o
mulţime de bonusuri celor care au răbdare să descopere artefactele ascunse prin
nivelurile jocului. Mai ceva ca-n ’97!
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
