Gamers Zone - Pirates of the Caribbean: At Worlds End

Istoria ne învaţă că un blockbuster nu vine niciodată singur. În majoritatea cazurilor, este însoţit de un joc – sau mai multe, depinde cât de bine-dispuse au fost studiourile producătoare când au împărţit licenţe – dubios (în cel mai bun caz), care face el ce face şi reuşeşte să prindă un loc călduţ în topurile vânzărilor, în ciuda zecilor de review-uri nu prea măgulitoare. Trilogia Pirates of the Caribbean nu face excepţie de la regulă şi trage după sine câteva jocuri, dintre care cel mai bun este, după cum mă aşteptam, jocul celor de la Akella, un action/RPG care nu prea are nicio legătură nici cu filmul lui Verbinsky şi nici cu Piraţii Prietenoşi din Disneyworld. Totuşi, trilogia PotC iese puţin din tiparul clasic. Curse of the Black Pearl a vizitat doar GBA-ul, iar Dead Man’s Chest a bântuit doar PSP-urile. Consolele „majore” şi PC-ul (Legend of Jack Sparrow nu se pune, a ocolit evenimentele din filme) au fost băgate în seamă doar acum, la final. Ca urmare, At World’s End recuperează timpul pierdut şi, înainte să ne poarte paşii prin locaţiile din corespondentul său cinematografic, ne încuie preţ de vreo oră sau două în Cufărul Mortului, unde avem ocazia să ne reamintim alături ce (şi, mai ales cine) l-a împins pe Jack în gura lup... krakenului.

„Acţiune. Motor. Motor. Acţiune. Light attack, pardon, Motor!”

Nu cred că are rost să vă mai spun cu ce ar trebui să se ocupe un action şi mai ales un action cu un spadasin de talia lui Jack Sparrow. În teorie, atracţiile principale ale unui action cu piraţi ar trebui să fie încleştările sălbatice cu zecile de nemernici care râvnesc la romul aproapelui şi numerele de acrobaţie executate de vreun pirat saltimbanc pe catargul circului plutitor cu nume de piatră preţioasă. Fain, nu? Înainte să vă bucuraţi, vă reamintesc că At World’s End este un action făcut după un film cu piraţi, deci diferenţele dintre teorie şi practică sunt destul de mari. În practică, avem patru butoane şi tot atâtea combo-uri (eu am folosit doar unul), care se asigură că încleştările numai sălbatice nu vor fi. Sunt repetitive şi devin plictisitoare. Majoritatea nivelurilor sunt o simplă rutină. Faci câţiva paşi spre obiectiv, ţi se spawn-ează cinci în nemernici în cârcă, îi căpăceşti cu sete şi mai faci câţiva paşi. O veste care ar putea fi considerată bună (dacă rezultatul n-ar fi aceeaşi Mărie, bătută cu altă bâtă) e că inamicii au învăţat să blocheze, iar unui designer i-a venit gândul cel bun să introducă o serie de misiuni contra timp. Deci acţionarea mecanică a unui singur buton nu mai e atât de rentabilă şi va trebui să învăţaţi un combo (unul e de ajuns), ceea ce, teoretic, ar trebui să mai taie puţin din plictis. Din nou, practica spune altceva: nu muncesc acelaşi buton, însă frec ca turbatul acelaşi combo. E cam tot acelaşi lucru, deci mare brânză n-au făcut. Duelurile unu-la-unu cu câte-un boss, care funcţionează după alte reguli, şi secvenţele scriptate de acţiune (trebuie să acţionezi la momentul potrivit un anumit buton/tastă) sunt singurele momente care întrerup din când în când rutina şi ne dau un oarecare impuls să mergem mai departe.

Multipirates

Cred că v-aţi prins până acum că rejucabilitatea unui movie tie-in tipic (adică mediocru spre prost) tinde spre zero. Cei de la Eurocom au încercat să prelungească viaţa odraslei lor şi, pe lângă metodele obişnuite – filmuleţe, artworks, în general chestii care nu interesează pe nimeni – au introdus o serie de provocări (challenges) la care căpătăm accesul după ce am îndeplinit anumite obiective în story-mode. Misiunile respective pot fi jucate cu aproape orice model de biped găsit prin joc (presupunând că l-aţi „descuiat” în prealabil) şi, cel mai important, pot fi parcurse în doi. Mari diferenţe între un (arme, combo-uri sau orice altceva în afară de „look”) beţiv oarecare şi nenea Jack, de exemplu, nu sunt, dar pentru o vreme e plăcut să-l controlezi pe Davey Jones alături de un amic care „îţi ţine spatele” cu o doamnă a tavernelor în rochie roz. Din păcate, indiferent de „peisaj”, obiectivele provocărilor sunt aceleaşi, deci prea mult nu vă vor ţine în faţa calculatoarelor.

Arrrr!

Probabil din lipsă de fonduri, actorii din film nu se regăsesc şi în joc. Păcat, mulţi dintre admiratorii fanatici ai filmului ar fi dat oricât să-l audă pe Johnny Depp în joc. Partea bună e că producătorii au apelat la serviciile unor iluştri necunoscuţi care în mare parte reuşesc să-i imite binişor pe „greii” din film. Individul care-i dă glas lui Jack Sparrow cel poligonal ar trebui să primească un bonus considerabil, pentru că reuşeşte cu succes să imite aproape perfect un personaj pe care până acum îl credeam inimitabil. Restul se descurcă decent, chiar dacă pe alocuri („vocea” lui Barbossa, de exemplu) exagerează sau, dimpotrivă, nu se străduiesc îndeajuns.

At Review’s End

În concluzie, At World’s End este un game action slăbuţ care n-ar supravieţui nici măcar o clipă pe cont propriu. Mai mult ca sigur că o să-l zăriţi printr-un top sau două, dar să ştiţi că a ajuns acolo mulţumită filmului, nu pentru că ar fi ceva de capul lui. Personal, cred că o halbă cu mecla lui Sparrow i-ar fi costat mult mai puţin pe cei de la Disney Interactive şi mai mult ca sigur că ne-ar fi încântat mai mult decât un suport argintiu de cafea vândut pe post de joc. Stimati gamers... nu vă sfătuiesc să daţi banii pe el (nu că i-aţi da, dar trebuie să o spun), decât dacă aţi descoperit vreo comoară. Savvy?